BRAZILIA, POEZIA FOTBALULUI

11 minutes, 47 seconds

Când spui Cupa Mondiala, spui invariabil si Brazilia, nationala care s-a legat indisolubil de cea mai importanta competitie a Planetei Fotbal încă de la începuturile sale și care a marcat fiecare ediție prin jocul său venit, parcă, din alte lumi. A existat dintotdeauna o adevărată religie în jurul Selecao la turneele finale, la fel cum se întâmplă cu Real Madrid în Champions League sau cu All Blacks la Cupa Mondială de Rugby, echipele care și-au lăsat amprenta ca nimeni altcineva asupra unei întreceri de asemenea anvergură.

Brazilia a însemnat, mereu, fotbalul însuflețit de spiritul ginga, definitoriu pentru stilul de viață a fiecărui brazilian, și jucat cu zâmbetul pe buze în ritm de samba. Reprezentativa auriverde este singura prezentă la toate edițiile Cupei Mondiale, din 1930 încoace, iar fiecare turneu final a generat vise și speranțe în Țara Cafelei. De fapt, aceasta este, pe scurt, povestea Braziliei la Mundial: despre bucuria fotbalului, a transformării celor mai frumoase vise în realitate, dar și a unor drame fără precedent în istorie.

Orice participare a Selecao la Cupa Mondiala s-a concentrat în jurul unui copil zămislit din foc pentru a îndeplini misiunea tuturor generațiilor născute să dea cu piciorul într-o minge sau un substitut al ei pe nisipul fierbinte al Copacabanei, sub ocrotirea și binecuvântarea lui Cristo Redentor de pe muntele Corcovado, în favelele cenușii sau în verdele junglei amazoniene: aceea de a aduce acasă Zeița de Aur.

Astfel, anii ’30 au fost marcați de geniul lui Leonidas, dar primul apostol al fotbalului brazilian nu și-a putut atinge scopul din cauza unei decizii a selecționerului Adhemar Pimenta, care nu l-a folosit în semifinala Cupei Mondiale din 1938 cu Italia tocmai pentru a-l avea proaspăt în finală! Brazilia a pierdut atunci în fața Squadrei Azzurra în care strălucea Giuseppe Meazza, iar Leonidas își vedea visul spulberat, după ce cu patru ani înainte, marcase unicul gol al Braziliei la turneul final împotriva Spaniei marelui Ricardo Zamora.

Brazilia 1950 sau drama unei națiuni

Apoi, a venit Al Doilea Război Mondial, după care a urmat generația blestemată din 1950. Cea a lui Zizinho, Ademir, Jair, Friaca, Augusto, Chico, Juvenal și a portarului Barbosa. Adică echipa care trebuia să aducă bucurie poporului prin cucerirea primului titlu mondial. Pentru atingerea acestui vis, brazilienii au construit cel mai mare stadion din lume, Maracana, de 200 de mii de locuri, și au văzut triumful final drept o șansă majora la plasarea țării pe un loc solid în noua lume modernă.

Totul era făcut ca Selecao să triumfe, mai ales că Zizinho era în momentul de apogeu, fiind desemnat și cel mai bun jucător al turneului final. Fotbalul său era comparat de un cronicar al Gazzettei dello Sport cu operele lui Leonardo da Vinci, iar Brazilia părea să defileze spre trofeul Jules Rimet. Numai că în meciul decisiv al grupei finale, în care selecționatei auriverde îi era suficient un egal pentru a deveni campioană mondială, Uruguay-ul a stricat planurile gazdelor. Deși Friaca a deschis scorul în startul reprizei secunde, celeștii au întors jocul în favoarea lor după reușitele lui Juan Alberto Schiaffino și Alcides Ghiggia, înecând Maracana în lacrimi și transformând întreaga Brazilie într-un lagăr al disperării.

Brazilia 1958 și primul triumf la Cupa Mondială

Astfel, Țara Cafelei a avut de așteptat încă opt ani până la apariția unui nou copil de foc, care să reaprindă speranțele la titlul mondial. Pele a prins lotul pentru Mondialul din Suedia doar după ce Zizinho, ajuns la 37 de ani, a renunțat la convocare când a auzit că urmează să ia locul unui puști de 17 ani. Spiritul ginga a renăscut în Scandinavia, grație unei echipe de vis în care, alături de Pele, străluceau Garrincha, Didi, Vava, Mario Zagallo, Djalma Santos, Nilton Santos, Zito, Jose Altafini și portarul Gilmar. Sub comanda lui Vicente Feola, Brazilia a cucerit, în premieră, Cupa Mondială, după ce a trecut în semifinale și în ultimul act de Franța, respectiv Suedia, favorite înaintea confruntărilor directe, cu același rezultat, 5-2. Aici, începea legătura indisolubilă dintre Selecao și Zeița de Aur, până în prezent, Brazilia câștigând alte patru titluri supreme.

În 1962, reprezentativa auriverde și-a apărat titlul în Chile, în primul rând, datorită lui Garrincha, care a fost starul turneului final în condițiile în care Pele s-a accidentat în al doilea meci din grupă, cu Cehoslovacia. O Rei nu s-a simțit în largul său nici la Cupa Mondială din Anglia, unde Brazilia a fost eliminată din faza grupelor de Portugalia lui Eusebio. Dar Pele și Selecao au atins Everestul la Mundialul mexican din 1970, unde Brazilia a fost de neoprit.

Sub comanda fostului coleg al lui Pele și Garrincha din 1958 și 1962, Mario Zagallo, care îl înlocuise pe Joao Saldanha cu puțin timp înaintea turneului final ca urmare a faptului că fostul selecționer nu concepea să îi titularizeze în același timp pe cei mai periculoși oameni din atac, Pele și Tostao. Astfel, Zagallo a dat frâu liber imaginației pe teren, iar Brazilia a oferit prima demonstrație de joga bonito la scară mondială, în condițiile în care dispunea de o mulțime de decari de mare valoare, precum Rivellino, Gerson, Jairzinho, Tostao și Pele.

Cu asemenea jucători, Zagallo a recunoscut ulterior că nu a avut foarte mult de lucru din punct de vedere tactic. A mizat pe aceeași formulă câștigătoare din Chile 1962, 4-2-4, iar succesul a venit ca ceva firesc. Cu Felix în poartă, Carlos Alberto, căpitanul echipei, Piazza, Brito și Everaldo în apărare, Clodoaldo și Gerson, dublul pivot din centrul liniei mediane, Jairzinho, extremă dreapta, Rivellino, în stânga, și Pele și Tostao în atac, Brazilia a defilat în „groapa cu lei” de la Guadalajara, unde a trecut de Cehoslovacia, Anglia, campioana mondială en-titre, și România.

Cu o poftă de joc fantastică, Selecao a impresionat prin modul în care simțea fotbalul și prin dorința de a încânta publicul, astfel că legătura sentimentală cu milioane de fani de pe întreaga planetă s-a conturat rapid. În sferturi, Brazilia a trecut de Peru cu 4-2, iar în semifinale, a dat peste coșmarul din 1950, Uruguay. Era primul duel la Cupa Mondială după celebrul Maracanazo, care îndoliase Brazilia, astfel că existau destule temeri că aici va fi capătul de linie al acestei generații. Frica s-a dovedit justificată întrucât celeștii au deschis scorul în minutul 19 prin Cubillas și au păstrat avantajul până aproape de pauză, când Clodoaldo a egalat. Scorul de 1-1 s-a menținut până în ultimul sfert de oră al partidei, când brazilienii au mai punctat de două ori prin Jairzinho și Rivellino, impunându-se cu 3-1.

Brazilia 1970 sau simfonia perfectă a fotbalului-spectacol

În ultimul act, joga bonito a triumfat în fața celebrului catenaccio al Italiei la capătul unei partide care a galvanizat toată frumusețea fotbalului. Squadra azzurra venea după o semifinală incredibilă, câștigată cu 4-3 după prelungiri în fața Germaniei Federale, și nu a avut nicio șansă în fața spectacolului pus în scenă de sud-americani. Brazilia s-a impus cu 4-1 grație reușitelor lui Pele, Gerson, Jairzinho și Carlos Alberto, pentru italieni punctând Boninsegna, și a devenit prima națiune care câștigă de trei ori Cupa Mondială. Totodată, Jairzinho reușea performanța de a fi primul jucător din istorie care înscrie în fiecare meci disputat la o ediție a Mundialului.

După retragerea lui Pele, Brazilia nu a mai izbutit decât un loc 4 și o medalie de bronz la turneele din 1974 și 1978, până la apariția următorului apostol, Zico. Dacă echipa din 1970 a fost considerată în unanimitate drept cea mai frumoasă campioană mondială din istorie, generația 1982 este văzută drept cea mai bună națională care nu a câștigat Cupa Mondială, la fel ca și Ungaria lui Ferenc Puskas din 1954 și Olanda lui Johan Cruyff din 1974.

Brazilia 1982 sau bucuria pură a fotbalului

Echipa lui Tele Santana a captivat mințile și a cucerit inimile microbiștilor din întreaga lume prin poezia fotbalului său. Chiar și astăzi, la aproape patru decenii distanță, sunt foarte mulți care văd acea generație drept cea mai bună din întreaga existență a fotbalului brazilian! Fără îndoială, Brazilia din 1982 a avut cea mai înzestrată linie de mijloc din istoria Cupei Mondiale, cu Zico, Socrates, Toninho Cerezo și Falcao. Selecao a fost o încântare în prima fază a grupelor, unde a obținut victorii pe linie cu URSS, Scoția și Noua Zeelandă, cu un golaveraj de 10-2. În a doua fază a grupelor, Brazilia a învins Argentina lui Diego Maradona, campioana mondială en-titre, cu 3-1, iar în jocul decisiv pentru calificarea în semifinale, a înfruntat Italia.

5 iulie 1982 avea să devină „ziua în care fotbalul a murit”, după cum a spus Zico, în urma înfrângerii cu 3-2 de pe stadionul Sarria din Barcelona. Brazilia a respectat filosofia fotbalului său, dar naivitatea defensivei a fost aspru taxată de Paolo Rossi, care a reușit un hattrick. Astfel, Selecao era eliminată, deși marcase 15 goluri în cele cinci meciuri disputate prin nu mai puțin de șapte jucători. Dar ceea ce a încântat cel mai mult a fost sublimul și modul artistic de a ajunge cu mingea în poarta adversă. „A fost o tragedie care doar a conferit acelei naţionale un statut de legendă!”, a declarat Socrates, căpitanul acelei echipe fabuloase care, în 1986, avea să se oprească din nou la un pas de semifinale.

În sfertul cu Franța de la Mondialul mexican, Selecao a pierdut la loviturile de departajare, în urma ratărilor lui Socrates și Julio Cesar, astfel că Brazilia mai avea de așteptat până la un nou titlu. A fost nevoie de apariția lui Romario, al șaselea cavaler Jedi al acestei dinastii de campioni ai fotbalului jucat cu zâmbetul pe buze, pentru ca Brazilia să atingă iarăși trofeul suprem, în 1994.

Brazilia, campioană mondială la World Cup 1994: rândul de sus, de la stânga la dreapta: Taffarel, Jorginho, Aldair, Mauro Silva, Marcio Santos, Branco; rândul de jos: Mazinho, Romario, Dunga, Bebeto, Zinho.

Sub bagheta lui Carlos Alberto Parreira, nationala auriverde a dat dovadă și de prudență, arătând că a știut să învețe din greșelile trecutului, după ce în 1990 a fost eliminată în optimi de Argentina lui Maradona și Caniggia. Astfel, Brazilia a mizat pe un lot din care făceau parte: Taffarel în poartă, Jorginho, Ricardo Rocha, Branco, Marcio Santos Aldair, în apărare, Mazinho, Dunga, Leonardo și Rai, nimeni altul decât fratele mai mic al lui Socrates, la mijloc, iar în atac erau Zinho, Bebeto și Romario.

Sud-americanii nu au avut emoții într-o grupă din care au mai făcut parte Rusia, Camerun și Suedia și în care au obținut șapte puncte din nouă posibile, apoi au urmat trei victorii la o diferență de un gol în drumul spre finală: 1-0 cu Statele Unite în optimi, 3-2 cu Olanda lui Dennis Bergkamp, în sferturi, și 1-0 cu aceeași Suedie care eliminase România în faza precedentă.

În ultimul act, Brazilia a învins Italia după loviturile de departajare și s-a încoronat pentru a patra oară campioană mondială. În lotul de 23 de jucători de la World Cup ’94, era și un tânăr atacant de numai 17 ani, Ronaldo, al șaptelea fiu de foc al Braziliei. Vremea lui încă nu sosise, astfel că a privit de pe bancă la triumful Selecao, dar patru ani mai târziu, toate speranțele brazilienilor de a deveni pentacampeao se legau de el.

Devenit Il Fenomeno, după un transfer-record de la FC Barcelona la Inter, Ronaldo nu a reușit să își conducă echipa spre titlu, deși toate semnele indicau că Brazilia își va apăra coroana de regină a lumii. Numai că în noaptea dinaintea finalei Coupe du Monde 1998, cu Franţa lui Zinedine Zidane, Ronaldo a suferit mai multe convulsii şi chiar nu a fost inclus iniţial în echipa de start. Până la urmă a fost titularizat de selecţionerul Mario Zagallo, însă în meciul de pe Stade de France a fost departe de forma arătată de-a lungul competiţiei şi Brazilia a fost nimicită cu scorul de 3-0.

Dar Ronaldo a renăscut din propria-i cenușă în 2002, unde a spulberat toate dubiile în privința sa, la capătul unui Mondial de vis, în care a devenit și golgeterul turneului final. În celebrul trident ofensiv 3R, alături de Rivaldo și Ronaldinho, Ronaldo a strălucit la intensitate maximă, iar echipa lui Luiz Felipe Scolari a câștigat toate cele șapte partide: 2-1 cu Turcia, 4-0 cu China și 5-2 cu Costa Rica în grupe, apoi 2-0 cu Belgia, în optimi, 2-1 cu Anglia, în sferturi, 1-0 cu Turcia, în semifinale, și 2-0 cu Germania în ultimul act.

Brazilia 2002, Pentacampeao

Rețineți aceste nume: portarul Marcos, fundașii Cafu, Roberto Carlos, Lucio, Belletti, Edmilson, Roque Junior, mijlocașii Gilberto Silva, Kleberson, Juninho Paulista, Denilson, Kaka și atacanții Ronaldo, Ronaldinho, Rivaldo și Edilson. Aceasta este ultima generație care a cucerit Cupa Mondială pentru Brazilia. De atunci, Selecao a fost eliminată de două ori în sferturile de finală, în 2006 și 2010, iar în urmă cu patru ani, a ajuns în semifinale, unde a fost distrusă de Germania cu 7-1.

Acum, Brazilia are un nou apostol al fotbalului în ritm de samba, Neymar. În urmă cu doi ani, la Rio, el a reușit ceea ce nici Romario, nici Ronaldo nu au izbutit: să aducă o primă medalie olimpică de aur Braziliei. Va putea, oare, să își împlinească misiunea și să aducă al șaselea titlu mondial în Țara Cafelei? Nu mai avem decât foarte puțin de așteptat și vom afla răspunsul.

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns