DINO ZOFF SI GLORIA CARE DUREAZA O SECUNDA

6 minutes, 32 seconds

Peste cateva zile, Dino Zoff va implini 76 de ani. Cu aceasta ocazie, va invit sa ne reamintim de cariera celui mai în vârstă campion mondial din istorie cu ajutorul acestui capitol din cartea „100 de fotbalisti legendari”.

În 1982, ridica primul deasupra capului Cupa Mondială, la vârsta de 40 de ani, 4 luni și 13 zile, din postura de căpitan al naționalei Italiei, la capătul finale câștigate cu scorul de 3-1 în fața Republicii Federale Germania. Zoff era desemnat și cel mai bun portar al turneului final din Spania și era inclus în echipa ideală a Cupei Mondiale. Trofeul suprem al fotbalului mondial venea la o distanță considerabilă față de primul triumf major al lui Dino cu squadra azzurra, titlul continental cucerit în 1968 pe tărâm propriu, când el avea doar 26 de ani.

Seriozitatea, constanța, concentrarea și liniștea interioară au fost, fără îndoială, secretele longevității sale uluitoare, alături de calitățile de excepție pe care le solicită postul de portar, precum reflexe foarte bune, leadership și organizare excelentă. De altfel, Dino Zoff a fost desemnat al treilea cel mai bun portar din istoria fotbalului, după Lev Iașin și Gordon Banks. Totodată, el deține și recordul de invincibilitate la nivel internațional: timp de 1142 de minute nu a luat gol între buturile naționalei Italiei, performanță realizată între 1972 și 1974. Culmea este că seria sa incredibilă de a-și ține poarta neperforată de adversari a fost curmată de un ilustru anonim, atacantul naționalei din Haiti, Sanon, la Cupa Mondială din Germania! Tot În această periodă, Zoff a fost foarte aproape de a cuceri și Balonul de Aur, în 1973 clasându-se pe locul al doilea în ancheta revistei France Football, în spatele câștigătorului Johan Cruyff.

Dino Zoff s-a născut pe 28 februarie 1942 în orășelul Mariano del Friuli, din nordul Italiei, și a fost atras încă de la începuturile carierei de postul de portar. La 14 ani, era respins de la trialuri de Inter și AC Milan pentru că era considerat prea scund, dar tânărul Dino nu a dezarmat și la 19 ani, debuta la Udinese într-un meci cu Fiorentina, disputat pe 24 septembrie 1961. Deși echipa sa a pierdut cu 5-2, nimeni nu l-a făcut responsabil de primirea vreunui gol. Zoff a mai apărat poarta friulanilor de patru ori în acea stagiune, încheiată cu retrogradarea din Serie A. Anul următor, a fost portarul titular al lui Udinese și a pus umărul la revenirea echipei în elita fotbalului italian.

De la Udine a plecat în 1963 la Mantova, unde a petrecut patru sezoane, iar în 1967 ajungea la Napoli, unde orizonturile carierei i s-au deschis foarte larg. La gruparea de lângă Vezuviu a stat cinci stagiuni, timp în care a început să se afirme la nivel internațional, fiind convocat în squadra azzurra pentru Campionatul European din 1968. Zoff a debutat în prima reprezentativă a Italiei pe 20 aprilie 1968 în sferturile competiției, chiar la Napoli într-o victorie cu 2-0 în fața Bulgariei. Tânărul Dino i-a fost preferat apoi între buturi lui Enrico Albertosi, iar Italia a cucerit titlul continental pe teren propriu, după o finală câștigată la rejucare în fața Iugoslaviei. Zoff primea, astfel, medalia de campion european după doar patru meciuri în tricoul primei reprezentative. Doi ani mai târziu, la Cupa Mondială din Mexic, Zoff a fost rezerva lui Albertosi în echipa Italiei, care a ajuns până în finala pierdută cu scorul de 4-1 în fața Braziliei.

Din 1972, Dino Zoff a devenit numărul unu incontestabil al squadrei azzurra, o dată și cu transferul la Juventus, unde avea să cunoască recunoașterea deplină și la nivelul echipelor de club. În primul său sezon la Bătrâna Doamnă, a cucerit primul titlu de campion al Italiei și a disputat și o finală de Cupa Campionilor Europeni, pierdută, însă, în fața lui Ajax Amsterdam cu 1-0. Tot în 1973, Zoff și Juve au ratat și Cupa Intercontinentală pe care au disputat-o pe Stadio Olimpico din Roma împotriva argentinienilor de la Independiente. Bianconerii au primit o șansă neașteptată de a juca această partidă care le punea față în față pe campioanele Europei și Americii de Sud întrucât Ajax a refuzat să dispute finala cu Independiente din rațiuni financiare. Chiar și așa, Juventus a fost învinsă cu 1-0 de câștigătoarea Copei Libertadores, iar Dino Zoff rata Balonul de Aur în fața lui Johan Cruyff.

Pentru Zoff au urmat alte cinci scudetti cu Juve și două Cupe ale Italiei, plus o Cupă UEFA, cucerită în 1977 într-o finală cu Athletic Bilbao, datorită golului marcat în deplasare (a fost 1-0 la Torino și 1-2 în Țara Bascilor). Totul a culminat cu titlul mondial obținut spre zenitul carierei, când deja intrase în al cincilea deceniu de viață. Enzo Bearzot, selecționerul care a cucerit a treia Cupă Mondială pentru squadra azzurra, a declarat după turneul final din Spania despre căpitanul său: „Zoff a fost un portar mereu cu capul pe umeri, capabil să rămână calm până și în cele mai nebune și mai dificile momente. Întotdeauna știa să fie modest și să aibă respect față de adversari. La finalul meciului cu Brazilia, a venit și m-a pupat pe obraz, fără a spune o vorbă măcar. Pentru mine, acela a fost cel mai intens moment al Cupei Mondiale, chiar și peste victoria din finală.”

Dino Zoff a mai apărat poarta Italiei și în preliminariile EURO 1984, unde a avut clipe grele cu naționala României. Tricolorii noștri, antrenați de Mircea Lucescu, au câștigat grupa de calificare din care au mai făcut parte Cehoslovacia, Suedia și Cipru mai ales datorită victoriei istorice din primăvara lui 1983, 1-0 cu Italia pe fostul stadion 23 August, grație unui gol marcat de Ladislau Boloni. Acel eșec i-a grăbit retragerea din squadra  azzurra, iar pe 29 mai 1983, Zoff disputa ultimul său meci internațional, 0-2 cu Suedia. La 41 de ani, Dino Zoff spunea adio echipei naționale după 112 selecții, record în acel moment pentru Italia. Asta la doar patru zile după ce pierdea a doua sa finală de Cupa Campionilor Europeni cu Juventus, 0-1 în fața celor de la Hamburger SV.

După ce a agățat ghetele în cui, Zoff a intrat în staff-ul tehnic al lui Juve, unde jucase 11 ani. În 1988, a devenit antrenorul Bătrânei Doamne, pe care a condus-o la cucerirea Cupei Italiei și a Cupei UEFA în 1990, în fața Fiorentinei, dar cu toate acestea, a fost demis la finalul sezonului. Ulterior, a ajuns președintele lui Lazio și a și antrenat gruparea biancocelestă în două mandate, înainte de a fi numit selecționerul Italiei, în 1998. Zoff a condus squadra azzurra la EURO 2000 și a fost la doar câteva secunde de trofeu.

După ce a eliminat în semifinale Olanda, una dintre gazdele competiției și marea favorită la titlul continental, într-o manieră incredibilă (Portocala mecanică a ratat două lovituri de la 11 metri în 90 de minute, apoi s-a ajuns la penalty-uri, unde Italia s-a impus), trupa lui Dino Zoff a condus Franța lui Zinedine Zidane în ultimul act cu 1-0 până în minutul 93 după golul lui Marco Delvecchio. Deși mai ratase câteva ocazii rarisime de a puncta pentru 2-0, Italia s-a văzut egalată la ultima fază, apoi în prelungiri, David Trezeguet, atacantul lui Juventus, a înscris golul de aur și Dino Zoff își incheia cariera de selecționer al Italiei cu un gust amar, demisionând după turneul final ca urmare a numeroaselor critici din partea presei.

În septembrie 2014, el și-a publicat autobiografia cu un titlu sugestiv pentru întreaga sa carieră: Dura Solo un Attimo la Gloria (Gloria durează doar un moment).

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns