ZIUA DE INCEPUT A NOULUI TESTAMENT AL FOTBALULUI

15 minutes, 9 seconds

Sunt foarte multi oameni care impart fotbalul in doua ere: cel dinaintea lui Maradona si cel de dupa Maradona! Pentru ca de la cel mai mare numar 10 din istorie, fotbalul s-a reinventat. Pentru foarte multi iubitori ai sportului-rege, ziua de 30 octombrie 1960 reprezinta momentul zero. Atunci, s-a nascut Diego, singurul om care a cucerit Cupa Mondiala fara a beneficia de un sistem tactic invincibil, fara a avea coechipieri de superclasa sau un antrenor genial. El a fost omul care a schimbat destinul fotbalistic al unui oras precum Napoli, aducandu-i cele mai mari bucurii in perioada sa de maxima stralucire. De aceea, poate, nu exista niciun alt fotbalist care sa fie asa iubit precum DIEGO ARMANDO MARADONA.

Toate numele importante din fotbalul mondial au avut câte o poreclă care le-au conturat foarte bine profilul şi statutul în sportul-rege. Pele a fost „Regele”, Ronaldo a fost „Il Fenomeno”, Messi este „Messia”, Dejan Savicevic, „Il Genio” dar Diego Armando Maradona a fost cunoscut drept „EL DIOS”! A trișat, s-a drogat, a scuipat pe conveniențe, a tras cu arma în ziariști, dar, în același timp, a fost UNIC!

Un geniu în stare pură, Diego este şi singurul fotbalist din istorie care a doborât de două ori recordul de transfer la nivel mondial: prima dată, în 1982, când Barcelona l-a cumpărat de la Boca Juniors pentru opt milioane de dolari şi a doua oară, în 1984, când Napoli l-a achiziţionat de la catalani pentru 10 milioane. El a generat o religie în toată regula, creată de fanii săi din Rosario, care i se închină la propriu şi au înfiinţat „Biserica lui Maradona” cu ocazia celei de-a 38-a aniversări a celui mai iubit argentinian din toate timpurile. Pentru aceştia, lumea a început o dată cu naşterea idolului lor, în 1960, considerat Anul Zero în „Calendarul Diegorian”. Şi nimeni nu exagerează dacă spune că fotbalul a început cu Diego Armando Maradona şi că se poate împărţi în două ere: cea de dinaintea lui şi cea de după el. „Unele lucruri nu îşi pierd niciodată valoarea în Argentina: carnea de vită, femeile şi dulce de leche. Fotbalul este o altă sursă care încântă masele, dar mai ales un jucător în particular a oferit mai multă bucurie decât toate aceste lucruri: Maradona”, este introducerea făcută pe site-ul FIFA la profilul lui Diego.

Desen realizat de Roman Cenusa

            Născut pe 30 octombrie 1960 la Lanus, Maradona a legat încă de când era foarte mic o relaţie aparte cu mingea pe care o bătea cât era ziulica de lungă pe străzi, unde a şi învăţat cum să se descurce în faţa unor adversari mai mari şi mai puternici. Diego Armando a fost al cincilea copil şi primul băiat al lui Diego Maradona şi Dalma Salvadora Franco. Părinţii săi au fost copii nelegitimi, astfel că Diego senior a preluat numele mamei sale, Maradona, pentru că tatăl său nu l-a recunoscut ca fiind fiul lui. La vârsta de opt ani, Diego Armando Maradona este remarcat de un scouter în timp ce juca pentru Estrella Roja, o mică echipă de cartier, şi, astfel, ajunge la Los Cebollitas, echipa de juniori a lui Argentinos Juniors. „Când Diego a venit la un trial la Argentinos, am fost uimit de talentul său şi nu mi-a venit să cred că are doar opt ani. I-am cerut un act de identitate, dar ne-a spus că nu are şi am crezut că ne păcăleşte. Deşi avea fizicul unui copil, juca precum un adult. Când am aflat că spune adevărul, am decis să ne dedicăm pur şi simplu lui”, a povestit Francisco Cornejo, antrenorul care l-a descoperit pe Maradona. Cu Diego pe teren, Los Cebollitas au câştigat 136 de meciuri la rând şi un titlu naţional. La 12 ani, Maradona era şi copil de mingi la meciurile echipei de seniori a lui Argentinos şi în pauze încânta publicul cu felul în care vrăjea mingea. La un moment dat, a fost întrebat de un reporter care este visul său, la care a răspuns timid: „Am două vise: primul este să joc la Cupa Mondială şi al doilea este să o câştig!” Iar Diego este unul dintre puţinii oameni fericiţi să îşi vadă visele transformate în realitate.

Desen realizat de Roman Cenusa

            Cu zece zile înainte de a împlini 16 ani, pe 20 octombrie 1976, debutează oficial pentru Argentinos Juniors, iar pe 14 noiembrie, marchează primul său gol. Tot la 16 ani, pe 27 februarie 1977, într-un meci cu Ungaria, debutează în naţionala Argentinei pentru care va marca 34 de goluri în 91 de selecţii. Evoluţiile sale îi dau speranţe că ar putea prinde lotul pentru Cupa Mondială din 1978, dar selecţionerul Cesar Luis Menotti nu l-a convocat pentru turneul final din Argentina, considerând că Diego este prea tânăr. Un an mai târziu, Maradona a cucerit cu naţionala Argentinei de tineret Mondialul sub 20 de ani, disputat în Japonia şi câştigat după 3-1 în finala cu URSS, în care a şi marcat un gol. El a înscris şase goluri în cele şase partide şi a fost desemnat cel mai bun jucător al competiţiei. Supranumit şi „El Pibe de Oro”, Diego avea să fie primul fotbalist care primeşte Balonul de Aur şi la Cupa Mondială Under-20 şi la FIFA World Cup, în 1979 şi 1986, singurul om care a egalat această performanţă fiind Lionel Messi, în 2005 şi 2014. Tot în 1979, înscrie primul său gol pentru naţionala de seniori a Argentinei într-o victorie cu 3-1 în faţa Scoţiei pe Hampden Park. După ce a câştigat de cinci ori titlul de golgeter în campionat cu Argentinos Juniors, pentru care a marcat 115 goluri în 167 de apariţii, Maradona ajunge în 1981 la Boca Juniors, clubul unde şi-a dorit dintotdeauna să joace şi care a plătit pentru transferul său 1,5 milioane de dolari. La două zile după ce a semnat cu Boca, debutează împotriva lui Talleres de Cordoba şi marchează o dublă, iar pe 10 aprilie dispută primul său Superclasico pe Bombonera în faţa lui River Plate. Diego îşi arată şi aici geniul, înscriind un gol de senzaţie după ce îi driblează pe campionii mondiali Tarantini şi Fillol, iar Boca se impune cu 3-0. În acel an, Maradona a marcat 28 de goluri în 40 de meciuri şi a câştigat singurul său titlu de campion al Argentinei.

În 1982, Diego a jucat la prima sa Cupă Mondială, în Spania, dar vremea sa încă nu sosise cu adevărat. A marcat două goluri în meciul din prima fază a grupelor cu Ungaria, dar apoi nu s-a mai distins decât printr-o nervozitate exagerată, din cauza căreia a şi fost eliminat în partida cu Brazilia. Imediat după turneul final, Maradona devine cel mai scump fotbalist al lumii după ce FC Barcelona îl transferă cu aproape opt milioane de dolari. Sub comanda lui Cesar Luis Menotti, „El Pibe de Oro” cucereşte Cupa Regelui, după o finală cu Real Madrid, şi Supercupa Spaniei în faţa lui Athletic Bilbao, fiind desemnat şi Jucătorul Anului în La Liga, dar momentul său de apogeu a venit în El Clasico de pe Santiago Bernabeu, pe 26 iunie 1983. Maradona l-a driblat pe portarul Realului, Agustin, apoi a aşteptat să fie atacat de fundaşul Juan Jose, pe care l-a evitat elegant şi abia apoi a trimis mingea în plasă. Imediat, publicul madrilen s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat la scenă deschisă pe Diego, aşa cum nu mai făcuseră niciodată până în acel moment. Ulterior, doar Ronaldinho în 2005 şi Iniesta în 2015 au mai primit ovaţii din partea fanilor Realului în timpul unui El Clasico. La doar trei luni după acest moment de reverenţă, Maradona a fost accidentat cumplit într-un meci cu Athletic de Andoni Goikoetxea, cunoscut drept „Măcelarul din Bilbao”, care i-a provocat o fractură a gleznei ce l-a ținut departe de gazon trei luni. Maradona s-a reîntâlnit cu Goikoetxea în finala Copei del Rey din 1984, când a avut parte de un nou tratament brutal și a reacționat la fel de violent, iar evenimentele au degenerat. Pe teren, s-a pornit o bătaie generală, iar în tribune 60 de oameni au fost răniți. Această partidă, câștigată de Bilbao cu 1-0, avea să fie ultima a lui Maradona în tricoul Barcei. Și ca urmare a neînțelegerilor cu președintele Josep Lluis Nunez, dar și a incidentelor din finala Cupei, Diego a plecat la Napoli, care l-a achiziționat cu o altă sumă-record la acea vreme, aproape 11 milioane de dolari.

Desen realizat de Roman Cenusa

Pe San Paolo, Maradona a fost primit ca un rege, 75 de mii de oameni fiind pe stadion la prezentarea sa oficială, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Abia peste două decenii, Cristiano Ronaldo avea să doboare acest record când a fost prezentat în fața a 80 de mii de fani după transferul la Real Madrid. Diego a schimbat ireversibil destinul lui Napoli, care până la descălecatul lui „El Pibe de Oro” nu mai cucerise vreun titlu de campioană și stătea mereu în umbra echipelor din Nordul Italiei, Juventus, Milan, Inter și AS Roma. Cu Maradona pe teren, gruparea de lângă Vezuviu a realizat eventul campionat-cupă în 1986-1987, a mai luat un scudetto, în 1990, și Cupa UEFA, în 1989. Și asta în condițiile în care Napoli a eclipsat marele Milan al lui Arrigo Sacchi, Gullit, Van Basten și Rijkaard, Inter-ul tripletei germane Matthaus – Brehme – Klinsmann și Juventus-ul lui Platini. După primul titlu, întreg orașul Napoli a fost cuprins de un delir de nedescris, iar sărbătoarea a durat o săptămână! Un cotidian local a exprimat perfect însemnătatea lui Diego pentru Napoli: „Nu avem școli, case, autobuze, locuri de muncă și sănătate, dar nu contează pentru că îl avem pe Maradona!” Golgeterul Serie A în stagiunea 1987-1988, cu 15 goluri în 28 de meciuri, Diego este și în prezent cel mai bun marcator din istoria lui Napoli, cu 115 reușite în toate competițiile. Cei mai redutabili fundași din Serie A știau la ce să se aștepte când erau față în față cu Diego: „Când era în formă, aproape nimeni și nimic nu îl putea opri”, a spus Franco Baresi, completat de Paolo Maldini: „Maradona a fost cel mai bun adversar pe care l-am înfruntat.”

Poreclit și „Barrilete Cosmico” (Butoiașul Atomic), Diego a fost de neoprit la Cupa Mondială din Mexic. În 1986, Maradona a condus Argentina spre al doilea său titlu mondial în stil de mare campion, cu cinci goluri și cinci pase decisive. După ce a dat trei assist-uri în primul meci cu Coreea de Sud, Maradona a înscris primul său gol la turneul final în remiza cu Italia, apoi a explodat în sfertul de finală cu Anglia. „Maradona era capabil de lucruri pe care nimeni altcineva nu le putea face pe terenul de fotbal. Ce făceam eu cu o minge, el făcea cu o portocală!”, l-a descris Michel Platini, căpitanul Franței în 1986, pe Diego. Maradona a făcut, într-adevăr, lucruri de neegalat în confruntarea de pe stadionul Azteca. Mai întâi, a înscris cu „mâna lui Dumnezeu” de lângă portarul englez Peter Shilton, păcălindu-l pe arbitrul tunisian Ali Bin Nasser, care a crezut că el a atins mingea cu capul. Apoi, după patru minute, a venit „Golul Secolului”: Maradona a primit mingea în propriul teren, după care a pornit într-o cursă memorabilă, înșirând pe drum cinci adversari, transformați în simple jaloane, înainte de a-l învinge pe Shilton. „Îți mulțumesc, Dumnezeule, pentru fotbal, pentru Maradona și pentru aceste lacrimi”, a exclamat comentatorul argentinian Victor Hugo Morales după această capodoperă a lui Diego, apreciată și de Gary Lineker, atacantul Angliei: „Când a marcat acel gol împotriva noastră, am simțit impulsul de a-l aplauda. Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, dar e adevărat … și nu pentru că era un meci important. Era imposibil să înscrii un gol atât de frumos. Este de departe cel mai bun fotbalist al tuturor timpurilor. Un fenomen natural!” Notorietatea primului gol și sublimul celui de-al doilea i-au făcut pe jurnaliștii francezi de la cotidianul L’Equipe să titreze: „Jumătate înger, jumătate diavol!”, după victoria Argentinei cu 2-1 în fața Angliei. În semifinale, Maradona a realizat încă o dublă de senzație împotriva Belgiei, iar în ultimul act cu Germania, i-a dat pasa decisivă lui Burruchaga la golul de 3-2 care a adus titlul mondial Argentinei. În total, a contribuit la 10 din cele 14 goluri ale sud-americanilor la turneul final și a fost votat în unanimitate cel mai bun jucător al competiției. În semn de omagiu, mexicanii au realizat o statuie cu Maradona marcând „Golul Secolului” care tronează la intrarea pe stadionul Azteca.

Desen realizat de Roman Cenusa

În 1990, după ce a adus al doilea scudetto lui Napoli, Maradona și-a dus din nou naționala până în finala Cupei Mondiale din Italia, dar nu cu aceeași strălucire ca în urmă cu patru ani și din cauza unei accidentări la gleznă. Argentina a suferit în faza grupelor, pierzând surprinzător meciul de deschidere în fața Camerunului, 0-1, învingând Uniunea Sovietică, scor 2-0, și remizând cu România, 1-1. Astfel, campioana mondială s-a calificat în optimile de finală abia de pe locul al treilea. În meciul de la Napoli cu România, Diego s-a întâlnit cu Gică Hagi, supranumit deja la acea vreme „Maradona din Carpați”. Gică al nostru i-a cerut tricoul la finalul partidei, considerându-l și astăzi un trofeu special: „Nu există altul ca el! Omul era bestial. N-aveai cum să-i iei mingea. O ţinea lângă picior. Avea o tehnică incredibilă. Şi o gleznă…” În optimi, Argentina a dat piept cu marea rivală din America de Sud, Brazilia, considerată favorită după ce își câștigase lejer grupa. Numai că din nou geniul lui Diego a făcut diferența tocmai când „pumele” aveau mai mare nevoie. Spre finalul unui joc dominat clar de brazilieni, Maradona a inventat o pasă fabuloasă pentru Caniggia, care a înscris golul victoriei cu 1-0. În sferturi și semifinale, Argentina a câștigat la loviturile de departajare meciurile cu Iugoslavia și Italia, cu Diego ratând un penalty cu plavii și marcând în poarta Italiei chiar pe un San Paolo unde sentimentele erau împărțite între dragostea eternă pentru Maradona și mândria națională. Finala cu Germania din 1990 a fost exact opusă ca spectaculozitate celei din 1986, cu un joc dur și puțin fotbal adevărat, iar diferența a făcut-o Andreas Brehme dintr-un penalty controversat în minutul 85. De această dată, Diego părăsea Cupa Mondială în lacrimi cu medalia locului doi la gât, una dintre imaginile memorabile ale turneului final din Italia.

După acest eșec, cariera lui a intrat pe o pantă descendentă ca urmare a scandalurilor în care a fost implicat: legături cu mafia napolitană Camorra, apariția unui fiu nelegitim și consumul de cocaină, care i-a atras o suspendare de 15 luni. Astfel, Maradona a plecat de la Napoli în dizgrație în 1992, dar ulterior clubul de pe San Paolo a retras definitiv tricoul cu numărul 10 în onoarea celui mai bun fotbalist care a strălucit lângă Vezuviu. Deși a fost dorit și de Real Madrid și de Olympique Marseille, Diego a semnat cu FC Sevilla, unde a jucat un sezon, în care a înscris de cinci ori în 26 de meciuri. În 1993, Maradona se întoarce în Argentina la Newell’s Old Boys, iar doi ani mai târziu, revine la clubul său de suflet, Boca Juniors, unde își va încheia cariera în 1997, după ce a marcat în total 259 de goluri în 490 de meciuri oficiale pentru echipele de club.

Diego a mai jucat la Cupa Mondială din 1994, unde a evoluat în doar două meciuri, cu Grecia și Nigeria, marcând un gol, înainte de a fi depistat pozitiv cu efedrină la un control antidoping. A fost suspendat pentru tot restul competiției, ceea ce l-a determinat să se retragă din echipa națională, partida cu Nigeria fiind ultima în tricoul albiceleste. Pentru toate realizările sale, Maradona a fost desemnat Jucătorul Secolului XX de FIFA. Diego nu a acceptat niciodată comparațiile cu Pele în privința desemnării celui mai bun fotbalist al tuturor timpurilor: „Pele va fi mereu al doilea în comparație cu mine. El nu este nici măcar cel mai bun și mai iubit sportiv din Brazilia. Acela este Ayrton Senna!”

Diego a ieșit în evidență și după retragerea din fotbal. A fost un susținător al fostului președinte al Argentinei, Carlos Menem, și și-a anunțat răspicat preferințele politice de extremă stânga, fiind un bun prieten cu Fidel Castro și Hugo Chavez, foștii lideri ai Cubei, respectiv Venezuelei. Mai mult, Maradona are tatuat pe brațul stâng chipul lui Fidel Castro și pe cel al revoluționarului Che Guevara, pe brațul drept.

Maradona a prezentat cu succes emisiunea La Noche del 10 (Noaptea numărului 10), unde primul său invitat a fost chiar Pele, apoi a fost protagonistul unui film realizat despre el de Emir Kusturica. El și-a încercat norocul și ca antrenor, dar fără prea mult succes. Numit selecționerul Argentinei în 2008, Diego a avut emoții în privința calificării la Cupa Mondială din 2010, iar la turneul final din Africa de Sud, naționala „pumelor” a fost eliminată în sferturi, după un 0-4 umilitor în fața Germaniei.

„Sunt sigur că dacă Andy Warhol ar mai fi trăit, cu siguranță l-ar fi așezat pe Maradona alături de Marilyn Monroe și Mao Tse-Tung. Dacă nu ar fi fost fotbalist, ar fi devenit revoluționar!” – Emir Kusturica

Facebook Comments

There are 2 comments .

  1. A fost unic,intr-adevăr. Î-mi aduc aminte că după titlul cucerit cu Napoli,fanaticii suporteri ai echipei de lângă Vezuviu au scris pe gardul unui cimitir:,,Nici nu știți ce ați pierdut!”În altă ordine de idei,ce mai faci Bogdan?Cum te-ai acomodat cu noul stil de viață?Salutări!

Lasă un răspuns