ZIUA BACIULUI

7 minutes, 13 seconds

Astazi, Gica Popescu implineste 50 de ani! Cu acest prilej, va invit sa ne reamintim de cariera fostului capitan al Barcelonei si de unul dintre cei mai importanti jucatori din istoria Romaniei prin intermediul acestui capitol din cartea „100 de fotbalisti legendari”.

Un meseriaș prin definiție în adevăratul sens al cuvântului, Gică Popescu a fost un exemplu de profesionism și constanță de-a lungul unei cariere întinse pe durata a două decenii. Poreclit „Baciul”, al doilea Gică al Generației de Aur a fost un lider înnăscut, căpitan al naționalei României și al Barcelonei la mijlocul anilor ‘90, într-o echipă unde jucau Luis Figo, Ronaldo, Pep Guardiola, Luis Enrique, Hristo Stoicikov și Laurent Blanc. Desemnat de șase ori cel mai bun fotbalist român al anului, el s-a făcut iubit la toate cluburile pe unde a trecut prin calitățile sale incontestabile. Totodată, se poate lăuda că a evoluat în cele mai puternice patru campionate din Europa, Premier League, Primera Division, Serie A și Bundesliga, o performanță cu care nu se pot mândri prea mulți fotbalişti.

Născut pe 9 octombrie 1967 la Calafat, Gică Popescu a debutat pentru mândria Olteniei, Universitatea Craiova, pe 9 septembrie 1985 într-un meci câștigat cu 1-0 și a devenit rapid unul dintre cei mai iubiți jucători de către fanii din Bănie, care până nu demult fremătau la fentele lui Ilie Balaci, la deposedările lui Costica Ștefănescu sau la golurile lui Zoli Crișan. Gică Popescu a fost văzut mereu în acea perioadă drept un rebel care lupta împotriva sistemului și pentru refuzul obsesiv de a juca la Steaua, în ciuda presiunilor imense exercitate de clubul din Ghencea. Este deja celebru episodul când Baciul s-a ascuns la Govora și în Bulgaria tocmai pentru a nu fi încorporat la Steaua. Până la urmă, a ajuns să îmbrace tricoul roș-albastru, sub formă de împrumut pentru a-și satisface stagiul militar, doar pentru o jumătate de sezon în 1987-1988, când a câștigat singurele sale trofee în România, campionatul și cupa, și a bifat o semifinală de Cupa Campionilor Europeni, cu Benfica (0-0, 0-2).

Desen realizat de Roman Cenusa

Tot în 1988, pe 20 septembrie, a debutat în echipa națională în partida câștigată cu 3-0 în fața Albaniei. Meciul de la Constanța avea să reprezinte începutul unei călătorii îndelungate și pline de satisfacții, Gică jucând sub tricolor de 115 ori între 1988 și 2003 și înscriind 16 goluri. Cu echipa națională, Popescu a evoluat la trei ediții ale Cupei Mondiale, în 1990, 1994 și 1998, și la două turnee finale EURO, în 1996 și 2000. Revenit la Craiova, Popescu a fost unul dintre liderii Universității care a îngenuncheat toate echipele favorizate în regimul comunist, Dinamo, Victoria, Steaua, FC Olt și Flacăra Moreni, împotriva cărora obține duble victorii, anunțând printr-o revoluție fotbalistică evenimentele din 1989. În același an, înscrie primul gol pentru echipa națională în victoria cu 1-0 obținută împotriva Bulgariei în preliminariile Cupei Mondiale din Italia.

După Coppa del Mondo, Gică Popescu ajunge în Olanda la PSV Eindhoven, unde stabilește o legătură specială cu Sir Bobby Robson, unul dintre cei mai charismatici antrenori din istoria fotbalului. Alături de PSV, Baciul a câștigat două titluri de campion și o Supercupă a Olandei, iar după Mondialul de vis din America din 1994, este cumpărat de Tottenham Hotspur pentru 2,9 milioane de lire sterline, unde s-a reîntâlnit cu colegul din Generația de Aur, Ilie Dumitrescu.

Desen realizat de Roman Cenusa

După doar un sezon în care a avut evoluții apreciate în Anglia, unde a înscris trei goluri în 23 de partide, Gică Popescu a plecat la FC Barcelona, unde a fost dorit de marele Johan Cruyff pentru a-l înlocui pe Ronald Koeman, plecat la Feyenoord. Catalanii au plătit 3 milioane de lire sterline pentru achiziționarea sa, iar Popescu nu a dezamăgit nici pe Camp Nou. Alături de Gică Hagi în primul sezon, Baciul a fost la un pas de a câștiga titlul și Cupa Spaniei cu Barca, dar a pierdut ambele trofee în fața lui Atletico Madrid. În plus, Barcelona a fost eliminată și din semifinalele Cupei UEFA de Bayern Munchen. Gică Popescu avea să își ia revanșa în stagiunea 1996-1997, când a primit banderola de căpitan din partea noului antrenor, Bobby Robson. Într-un vestiar plin de caractere puternice și de adevărați lideri și unde tocmai venise și brazilianul Ronaldo, cel mai scump jucător din lume în acel moment, Gică Popescu s-a distins imediat. A fost căpitanul echipei cu cel mai tare atac din Primera Division, 102 goluri marcate, și care a terminat pe locul secund, la doar două puncte de campioana Real Madrid. Popescu a fost primul jucător care a ridicat deasupra capului Cupa Cupelor pe 14 mai 1997, după triumful de la Rotterdam în fața deținătoarei trofeului, Paris Saint-Germain. Tot în același sezon, mai cucerește și Cupa Spaniei, după o finală câștigată cu 3-2 după prelungiri în fața lui Betis Sevilla pe Santiago Bernabeu. Cu toate acestea, ratarea titlului de campioană a dus la înlocuirea lui Bobby Robson cu Louis Van Gaal, iar Gică Popescu a decis să i se alăture din nou cumnatului său, Gică Hagi, la Galatasaray Istanbul. Și în Turcia, Baciul a fost la înălțime, câștigând trei titluri consecutive și două cupe, iar totul a culminat în 2000 în finala Cupei UEFA cu Arsenal, disputată la Copenhaga. Galata rămăsese în zece oameni după eliminarea lui Hagi în prelungiri, dar gruparea Cim-Bom a rezistat eroic și a dus meciul până la lovituri de departajare. Acolo, Taffarel a parat două șuturi ale lui Davor Șuker și Patrick Vieira, astfel că soarta trofeului stătea în vârful ghetei lui Gică Popescu, desemnat să execute al patrulea penalty al turcilor. Baciul a executat cu sânge rece și a adus primul trofeu european din istoria fotbalului turc. Peste doar patru luni, Popescu și Hagi au cucerit, sub comanda lui Mircea Lucescu și Gabi Balint, și Supercupa Europei, după victoria cu 2-1 după prelungiri în fața Realului galactic, campioana Europei, unde jucau Raul Gonzalez, Luis Figo, Roberto Carlos, Claude Makelele, Guti și Iker Casillas.

Desen realizat de Roman Cenusa

La Galatasaray, Gică Popescu a mai jucat un sezon, iar în 2001, a făcut pasul spre Serie A, semnând cu Lecce. În Italia, a evoluat un an la cel mai înalt nivel, înscriind trei goluri în 28 de partide, apoi a decis să se întoarcă în România, la Dinamo, la rugămințile agentului său, Ioan Becali. În Ștefan cel Mare, a jucat în doar opt meciuri și a avut parte mai degrabă de critici din toate părțile. Fanii Craiovei l-au contestat pe fostul lor idol pentru că a revenit în țară la una dintre marile rivale ale Universității, suporterii lui Dinamo nu au fost prea încântați de prestațiile sale, iar Gică nu s-a simțit nici el deloc în largul său, declarând ulterior: „Transferul în Ștefan cel Mare a fost cea mai mare greșeală carierei mele. De acolo a şi pornit ura oltenilor pentru mine. Cele trei luni pe care le-am stat eu în Ştefan cel Mare au şters cu buretele cei 5 ani jucaţi de mine pentru Universitatea.” După această experiență mai puțin reușită, Gică Popescu a plecat la Hannover 96, unde a evoluat în a doua parte a sezonului 2002-2003, la finalul căruia și-a încheiat cariera de jucător. Tot în 2003, pe 29 martie, a jucat și ultimul său meci la echipa națională a României, în acel 2-5 de tristă amintire cu Danemarca de pe nisipul de pe fostul „23 August”, când a purtat pentru a 35-a oară banderola de căpitan al tricolorilor. După ce s-a retras, a fondat Școala de Fotbal Gică Popescu şi a candidat, fără succes, în 2005 la preşedinţia Federaţiei Române de Fotbal, pierzând alegerile în faţa lui Mircea Sandu.

În martie 2014, a încercat din nou să ajungă şeful fotbalului românesc, dar cu numai o zi înaintea alegerilor, unde era favorit clar, a fost condamnat la trei ani de închisoare în Dosarul Transferurilor. În noiembrie 2015, a fost eliberat condiţionat, anunţând imediat că ar mai colabora doar cu Gică Hagi, cumnatul său şi omul alături de care a cunoscut cele mai mari bucurii ale carierei, la echipa naţională şi la Barcelona.

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns