SI PELE A AVUT UN IDOL: DIDI

6 minutes, 50 seconds

Puțini fotbaliști au atras atât de multe epitete în epoca romantică a sportului-rege precum a făcut-o Didi, Waldyr Pereira pe numele său real. Cum astazi, el ar fi implinit 89 de ani, va invit sa ne intoarcem in timp pentru a ne aminti de cel care a servit drept model pentru Regele Pele, cu ajutorul acestui capitol din cartea „100 de fotbalisti legendari”.

Dublu campion mondial cu Brazilia, în 1958 și 1962, Didi a fost unul dintre cei mai rafinați mijlocași din istorie și inventatorul celebrei folha seca, procedeul de șut care imprimă mingii un efect imprevizibil și care derutează portarul advers întrucât balonul imită acțiunea unei frunze uscate care cade din copac. Didi a fost supranumit „Prințul Etiopian” de cunoscutul dramaturg brazilian Nelson Rodrigues pentru eleganța sa deosebită pe care o afișa mereu pe terenul de fotbal. „Didi trata mereu mingea cu foarte multă dragoste. La picioarele sale, balonul devenea o orhidee rară și foarte sensibilă, care trebuia protejată cu foarte multă dragoste”, descria Rodrigues relația specială existentă între Didi și minge. Era atât de sublim în mișcări încât de foarte multe ori termina un meci fără a-și murdări deloc echipamentul de joc! „Mingea trebuie să alerge, nu jucătorul”, obișnuia să spună Didi, recunoscut pentru al șaptelea simț fotbalistic, ce îi permitea să anticipeze mișcările adversarilor, dar și ale coechipierilor săi. Vedea lucruri pe teren pe care nimeni altcineva nu le observa, reușea pase ce păreau imposibile și intercepta balonul de multe ori pentru că știa unde urmează să ajungă cu doi pași înaintea oricărui alt jucător.

Iar Pele, fostul său coleg din naționala Braziliei, spunea că pentru Didi, fotbalul era la fel de simplu precum decojitul unei portocale! „Sunt un nimeni în comparație cu Didi. Nu voi fi niciodată la fel de bun precum a fost el. A fost idolul meu, modelul pe care l-am urmat. Primele cartonașe cu fotbaliști pe care le-am colecționat au fost cele cu chipul său”, a declarat ulterior Pele.

Născut pe 8 octombrie 1928 în Campos dos Goytacazes, o suburbie a metropolei Rio de Janeiro, într-o familie nevoiașă, Waldyr Pereira a trebuit să vândă alune în copilărie pentru a-și ajuta părinții. „Un om poate vorbi lejer despre sărăcie doar dacă nu i-a experimentat terorile”, avea să spună mult mai târziu despre problemele majore cu care se confrunta zilnic.

Didi a fost în pericol să își piardă piciorul drept când avea 14 ani din cauza unei infecții serioase apărute după o lovitură urâtă primită în timp ce juca fotbal. El a scăpat ca printr-o minune să nu-i fie amputat piciorul, așa cum ar fi dorit inițial medicii, însă a trebuit să stea șase luni imobilizat într-un cărucior cu rotile. Totuși, o accidentare serioasă nu trece niciodată cu totul, iar durerile resimțite la picior atunci când șuta de la distanță l-au făcut să își dezvolte un nou mod de a lovi mingea. Aceasta a fost întâmplarea care avea să-i influențeze decisiv destinul!

După ce a jucat la mai multe echipe mărunte din Rio de Janeiro, Didi a ajuns în 1949, la Fluminense, unul dintre cele mai importante cluburi ale Braziliei. Avea 20 de ani când a fost selecționat într-o echipă a statului Rio la meciul împotriva unui 11 al statului Sao Paulo, care a inaugurat stadionul Maracana chiar înaintea Cupei Mondiale găzduite de Brazilia, iar primul gol din istoria legendarei arene a fost marcat chiar de Didi. Totuși, a fost considerat prea tânăr pentru a fi convocat în Selecao pentru turneul final din 1950. Cu Fluminense, a cucerit un titlu de campion al statului Rio în 1951 și o cupă, în 1952, an în care a și debutat în naționala Braziliei. Doi ani mai târziu, a jucat la primul său Mondial, în Elveția, unde Brazilia a fost eliminată de Ungaria cu 4-2 în celebra „Bătălie de la Berna”.

În 1956, a plecat de la Fluminense, după ce a fost aspru criticat pentru că și-ar fi părăsit soția și fiica pentru o actriță braziliană, Guiomar Batista. Totuși, el nu s-a simțit în largul său la Fluminense din cauza faptului că era privit diferit doar pentru că avea altă culoare a pielii decât majoritatea jucătorilor de la acest club considerat elitist în Brazilia. A ajuns pentru o sumă record la acea vreme, două milioane de cruzeiros, la Botafogo, unde s-a înțeles excelent cu Nilton Santos și Garrincha, alături de care a cucerit titlul de campion Carioca încă din primul sezon. Ei au reprezentat o parte importantă a nucleului naționalei Braziliei, care a cucerit primul titlu mondial în 1958, în Suedia, iar Didi a fost desemnat cel mai bun jucător al turneului final. Presa europeană deja îl gratula cu o altă poreclă ce va dăinui peste timp: „Mister Football”.

 

CITESTE SI | DON ALFREDO, UN VERITABIL DOMN AL FOTBALULUI

 

În 1959, Didi ajungea la Real Madrid, deținătoarea Cupei Campionilor Europeni. Problema era că pe Santiago Bernabeu era deja un lider incontestabil în persoana lui Alfredo Di Stefano, ale cărui reguli despotice subjuga celelalte vedete din lot, precum magnificul Ferenc Puskas. Există o poveste pe marginea acestui subiect de la prezentarea oficială a lui Didi la Real. Văzându-l drept o amenințare a dictaturii pe care el însuși a instaurat-o la Madrid, Di Stefano, obligat cumva să-i strângă mâna atunci când Didi a fost prezentat presei, i-ar fi șoptit brazilianului: „Ei spun că ai venit să îmi iei locul. Ei bine, ești prea bătrân și nu suficient de bun pentru a face asta!” Di Stefano l-a evitat pe Didi și pe teren, refuzând adesea să-i paseze chiar și în situații excelente. După numai un sezon la Real, în care a cucerit Cupa Campionilor, deși a evoluat în doar 19 meciuri, marcând șase goluri, Didi s-a întors în Brazilia, la Botafogo. Ulterior, avea să se declare dezgustat de ce i s-a cerut să joace la Madrid: „Inteligența umană și abilitatea noastră de a rezona ne diferențiază de animale, astfel că nu pot înțelege ce jucător e acela care se bazează doar pe forța lui fizică.”

La Botafogo, a mai cucerit două titluri statale, dar și Turneul Rio-Sao Paulo, la care participă cele mai bune echipe din cele mai puternice state ale Braziliei. La 33 de ani, urma să joace la ultima sa Cupă Mondială, în Chile 1962. Brazilia avea să-și apere trofeul, câștigând finala cu Cehoslovacia, scor 3-1. Acela a fost ultimul meci al lui Didi la națională, el retrăgându-se după 68 de selecții, în care a marcat 20 de goluri. Singurul său regret a fost că la acest Mondial, Alfredo Di Stefano a fost accidentat și nu a putut juca în meciul din grupe cu Brazilia, câștigat de sud-americani cu 2-1, doar pentru a-i demonstra ce fel de jucător este cu adevărat!

După ce a agățat ghetele în cui în 1966, Didi a obţinut rezultate remarcabile şi în calitate de antrenor. Imediat după triumful de la Cupa Mondială, a plecat în Peru la Sporting Cristal, unde a și avut prima experiență de antrenor-jucător. În 1969, a ajuns chiar pe banca naționalei peruviene, pe care a condus-o până în sferturile de finală ale Mondialului din 1970, unde a fost oprit doar de … Brazilia cu scorul de 4-1. Apoi, după ce a pregătit-o și pe River Plate, a ajuns în Turcia, unde a câștigat două titluri de campion cu Fenerbahce, în 1974 și 1975. Didi a revenit ca antrenor la Fluminense și Botafogo, dar fără a mai avea succesul din perioada în care juca. În octombrie 2000, a fost inclus de FIFA în Hall of Champions. Câteva luni mai târziu, pe 12 mai 2001, a încetat din viață la vârsta de 72 de ani.

There are 0 comments .

Lasă un răspuns