AS MONACO, NE-CAMPIOANA DIN 2004

7 minutes, 37 seconds

La fel ca în 1998, când a întâlnit-o tot pe Juventus, AS Monaco este pe cale să se oprească în penultimul act al Champions League, fiindu-i refuzată o finală de vis cu Real Madrid. Numai că gruparea din Principat a fost şi mai aproape de gloria supremă în fotbalul european, în 2004, când a jucat şi pierdut finala cu FC Porto, după ce le-a eliminat pe parcurs pe Real Madrid şi Chelsea. Atunci, însă, Monaco a ratat titlul în Ligue 1, după ce a pierdut un avans de zece puncte faţă de Olympique Lyon. Cumva, acea experienţă, trăită de Didier Deschamps la începuturile carierei de antrenor, i-a servit drept lecţie actualului şef de brigadă al monegascilor, Leonardo Jardim, care este pe cale să dea lovitura în campionat.

În acea perioadă, Monaco era obişnuită cu prim-planul în fotbalul francez. În 2000, cucerise titlul în Hexagon, sub comanda lui Claude Puel, aflat şi el la debutul activităţii de antrenor, iar trei ani mai târziu, obţinea Cupa Ligii, cu Deschamps pe bancă. Fostul căpitan al „cocoşilor galici” agăţase ghetele în cui în 2001, după o finală de Champions League pierdută la penalty-uri în faţa lui Bayern Munchen, şi imediat a preluat-o pe Monaco, echipă care tocmai se despărţise de Puel. În 2003, monegascii au ratat titlul la un singur punct în favoarea lui Olympique Lyon, după ce au pierdut în penultima rundă la Guingamp, 1-3. Cu un egal pe Stade du Roudourou, ar fi fost campioni pentru că golaverajul le era favorabil! Triumful din Cupa Ligii Franţei nu a făcut decât să-i stârnească şi mai mult orgoliul lui Didier Deschamps de a se revanşa şi, pentru noul sezon, acesta a clădit o superechipă pe Coasta de Azur.

În poartă, era tot italianul Flavio Roma. În flancul drept al defensivei, a fost adus, sub formă de împrumut de la FC Porto, argentinianul Hugo Ibarra, cel mai bun fundaş dreapta din America de Sud în perioada în care Boca Juniors a câştigat de două ori Copa Libertadores şi o Cupă Intercontinentală în faţa lui Real Madrid. În centrul apărării, erau Julien Rodriguez, Sebastien Squillaci şi Gael Givet, iar în banda stângă activa Patrice Evra.

În centrul liniei mediane, jucau Edouard Cisse, un mijlocaş împrumutat de la Paris Saint-Germain, grecul Vassilios Akis Zikos, cehul Jaroslav Plasil, actualul jucător al lui Girondins de Bordeaux, şi argentinianul Lucas Bernardi, iar flancurile erau acoperite excelent de Jerome Rothen şi Ludovic Giuly, care după acel sezon de vis, 2003-2004, avea să ajungă la FC Barcelona.

sursa foto: Getty Images

Atacul era condus de Fernando Morientes, fotbalistul cedat de Real Madrid sub formă de împrumut la dorinţa lui Florentino Perez de a-i oferi mai multe minute lui Javier Portillo, cel care avea să fie unul dintre numeroasele pariuri pierdute ale preşedintelui „galacticilor” în acea vreme. Spaniolul avea să fie cel mai prolific marcator al lui Monaco, cu 22 de goluri în toate competiţiile, el contribuind decisiv chiar la eliminarea clubului de care aparţinea în sferturile de finală. Tot în ofensivă, Deschamps îi mai avea pe Shabani Nonda, Emmanuel Adebayor, un atacant de numai 19 ani abia adus de la Metz, şi pe croatul Dado Prso, aflat la gruparea din Principat încă din 1996, şi care avea să intre în istorie chiar în ziua când împlinea 29 de ani. Pe 5 noiembrie 2003, el a marcat patru goluri în victoria răsunătoare a lui AS Monaco, 8-3 cu Deportivo La Coruna. Succesul de pe Stade Louis II avea să fie cel mai concludent de până atunci în istoria Champions League.

Monegascii şi-au câştigat grupa, din care mai făceau parte PSV Eindhoven şi AEK Atena, cu 11 puncte, obţinute din trei succese, două remize şi un singur eşec, 0-1 pe terenul lui Deportivo. Totodată, în Ligue 1, trupa lui Deschamps părea un taifun de neoprit, încheind turul pe primul loc, la şapte puncte de ocupanta poziţiei secunde, Lyon. Mai mult, în prima etapă a returului, gruparea din Principat a mărit ecartul la zece lungimi, după ce a spulberat-o pe OL cu 3-0, după un meci de senzaţie în care Giuly a reuşit dubla, iar Morientes a fost şi el pe lista marcatorilor. Însă, în următoarele patru runde, Monaco a obţinut doar un succes, remizând cu PSG şi Bastia şi fiind învinsă neaşteptat acasă, 0-1 cu Lille. Treptat, echipa de pe Coasta de Azur a început să piardă teren o dată cu avansarea în fazele superioare din Champions League. În optimi, Monaco a trecut greu de Lokomotiv Moscova, cu 2-2 la general, doar datorită golului înscris în Rusia de Morientes, dar momentul de apogeu a venit în returul sferturilor cu Real Madrid. Pe Bernabeu, baietii lui Deschamps au deschis scorul prin Squillaci, dar „albii” au intors extraordinar in repriza secunda prin golurile lui Ivan Helguera, Zidane, Figo si brazilianul Ronaldo. Era 4-1 si intregul stadion era in delir, astfel ca golul de 4-2 marcat de Morientes, un om de-al casei, pana la urma, nu a facut decat sa intregeasca fiesta blanco. Avea sa fie, insa, golul care va face diferenta in a doua mansa. Pe 6 aprilie 2004, AS Monaco avea sa produca unul dintre marile socuri ale sezonului dupa o prestatie memorabila. Monegascii s-au vazut chiar condusi din minutul 36, dupa golul lui Raul Gonzalez, dar au egalat chiar inainte de pauza prin Ludovic Giuly. In drumul spre vestiare, Morientes i-a vazut epuizati pe fostii sai colegi dupa efortul depus in prima repriza si acela a fost momentul in care a simtit ca Monaco are o sansa imensa de a scrie istorie, dupa cum avea sa declare mai tarziu. Chiar Morientes a facut 2-1 imediat dupa pauza, iar in minutul 66, acelasi Giuly a realizat dubla cu un calcai „a la Rabah Madjer”, dupa cum a scris L’Equipe in cronica meciului de a doua zi. Era 3-1 pentru gazde si Real Madrid era eliminata! Cu toate ca Raul a mai avut o ocazie mare in prelungiri, minunea Monaco nu a putut fi oprita si gruparea din Monte Carlo facea pasul spre semifinale, unde o astepta Chelsea.

 

CITESTE SI | COMPETITIA CARE NU SE TERMINA NICIODATA

In primul sezon de cand pe Stamford Bridge aterizase Roman Abramovici, londonezii erau antrenati de Claudio Ranieri, iar in teren se aflau, alaturi de John Terry si Frank Lampard, Hernan Crespo, Marcel Desailly, Claude Makelele, si el indepartat de la Real Madrid de acelasi Florentino Perez, si Adrian Mutu. Atacantul roman nu a jucat in meciul tur, castigat de monegasci cu 3-1 pe teren propriu, in ciuda faptului ca au jucat aproape o repriza cu un om in minus, dupa ce Zikos a fost eliminat in minutul 53. Prso, Morientes si Nonda au facut diferenta in favoarea lui Monaco, in timp ce reusita lui Chelsea a fost semnata de Crespo.

In retur, englezii au marcat de doua ori pana la pauza prin Jesper Gronkjaer si Frank Lampard, iar la scorul de 2-0, erau calificati in finala. Numai ca in prelungirile primei reprize, Ibarra a redus din diferenta, relansand lupta, iar ultimul cuvant i-a apartinut tot lui Morientes, care a inchis tabela la 2-2 in minutul 60. Astfel, AS Monaco devenea prima echipa din Franta care ajungea in finala Champions League, dupa Olympique Marseille, castigatoarea trofeului in 1993.

In ciuda acestei calificari istorice, luna aprilie a fost una de cosmar in campionat, Monaco obtinand un singur succes in patru jocuri, in derby-ul cu Nice si irosind noi puncte pretioase, in mod neasteptat, pe teren propriu, cu Ajaccio, 3-3, si Nantes, 0-1. O data obtinute biletele pentru ultimul act de la Gelsenkirchen, trupa lui Deschamps a dat impresia ca va reveni si in lupta pentru titlu, dupa succesul cu Marseille, 1-0, adus de golul lui Giuly din minutul 90. Insa o remiza alba la Strasbourg si un esec drastic, 1-4 cu Rennes, echipa lui Loti Boloni in acel moment, in penultima etapa a stagiunii, au aruncat-o pe Monaco pe locul al treilea, dupa Lyon si PSG.

La cinci zile dupa ultima partida din Ligue 1, castigata cu 3-1 in deplasare la Bordeaux, Monaco a pasit pe gazonul arenei AufSchalke pentru finala Champions League cu FC Porto, echipa lui Jose Mourinho, care castigase cu un an inainte si Cupa UEFA. Ambitiile erau mari dupa numele victimelor lasate in urma, insa, dupa numai 22 de minute, capitanul Giuly s-a accidentat si a trebuit sa fie inlocuit de Dado Prso. Fara principalul sau element mobilizator pe teren, un veritabil argint viu, monegascii au cedat incet-incet si au incasat un prim gol cu sase minute inainte de pauza, cand brazilianul Carlos Alberto a deschis scorul. Porto a ucis, apoi, finala in ultimul sfert de ora prin reusitele lui Deco si Alenicev, iar Monaco a ramas doar cu amintirea unui sezon de neuitat, in care a ucis un gigant al fotbalului mondial si a fost atat de aproape sa atinga si cerul. Dar acea echipa a lui Didier Deschamps a ramas cu siguranta in memoria afectiva a tuturor iubitorilor fotbalului drept o frumoasa campioana care nu a fost …

There is 1 comment .

  1. Pingback: MBAPPE, NOUL IL FENOMENO - Bogdan Socol

Lasă un răspuns