HAGI: „MI-A PLĂCUT SĂ CREEZ!”

8 minutes, 50 seconds

La fel ca şi atunci când picta câte o capodoperă cu mingea la picior pe terenul de fotbal, Gică Hagi rămâne o personalitate aparte şi acum, din postura de antrenor şi conducător de club. Lider temporar în Liga 1 cu două etape rămase de jucat din playoff, Regele fotbalului românesc a explicat care a fost reţeta succesului său: seriozitate, pasiune, ambiţie, muncă, dedicaţie. În acest interviu exclusiv acordat blogului BogdanSocol.ro, şi pe care îl veţi putea citi integral şi în cartea „100 de sportivi legendari”, care va apărea în a doua parte a acestui an, Hagi şi-a reamintit şi de cele mai importante momente trăite în derby-urile Steaua – Dinamo.

– Ce ar însemna pentru dumneavoastră un titlu cucerit cu Viitorul?

– Suntem un club tânăr şi mă pun şi eu în pielea jucătorilor pentru că şi eu mă consider un antrenor tânăr. Ar fi ceva fantastic, dar este foarte greu. Nu avem presiune, trebuie să fim foarte buni ca să câştigăm, mult mai buni decât toţi ceilalţi. Şansele noastre sunt, nu ştiu cât de mari sau de mici sunt, dar există şi o să ne batem pentru ele.

– Sunteţi pe primul loc, acolo unde aţi fost tot timpul în cariera de fotbalist, acum şi în calitate de antrenor şi de conducător de club.

– Sunt bucuros, este o mentalitate pe care mă bucur că jucătorii au asimilat-o, pedalează în acest sens, îşi doresc, împing în acest sens, îi văd responsabili, conştienţi de obiectivele pe care le avem, de a merge în fiecare meci încercând să-l câştigăm. Ei au o mentalitate de învingător în momentul de faţă, echipa demonstrează asta şi sper să continue!

– Revista France Football v-a inclus, în 2016, în topul celor mai eleganţi zece fotbalişti care au jucat la FC Barcelona, alături de Ladislau Kubala, Johan Cruyff, Diego Maradona, Michael Laudrup, Hristo Stoicikov, Rivaldo, Juan Roman Riquelme, Andres Iniesta şi Lionel Messi. Ce părere aveţi despre această recunoaştere?

– În primul rând, numai când spui aceste nume, mă simt fericit. Este o bucurie enormă. Îmi face plăcere să aud asta, înseamnă că tot ce am făcut în cariera mea, toate sacrificiile au meritat. Da, eram elegant. Ţineam cont şi de cum mă îmbrăcam, de cum îmi aşezam tot echipamentul, ghetele, dar eram şi elegant în joc şi creativ. Creativ, mai mult decât elegant. Cred că am fost un jucător creativ în teren, un lucru care place suporterilor, presei şi tuturor celor care privesc fotbalul, un om care rupe schemele şi creează ceva la care ceilalţi nu se gândesc.

– Tot anul trecut, revista britanică FourFourTwo v-a plasat pe locul al şaselea într-un top al celor mai buni decari din istoria fotbalului, după Maradona, Puskas, Pele, Baggio şi Platini, dar înaintea lui Zico, Messi, Michael Laudrup şi Francescoli. Vi se pare corectă această poziţionare?

– Cred că au vorbit cu Cruyff înainte pentru că el mă aprecia foarte tare, mă aprecia mult. Sunt flatat, încântat, dar nu pot să spun eu dacă este corectă această poziţionare. Eu ştiu că am făcut multe, înseamnă că am făcut ceva în viaţă. Totuşi, nu uitaţi că sunt un român şi e bine că sunt acolo. Atâta timp cât am fost comparat cu Maradona, fiind supranumit Maradona din Europa de Est, nu pot fi decât bucuros. Probabil, au contat şi echipele la care am jucat. La Steaua, s-a făcut performanţă în Europa la cel mai mare nivel, afară, am jucat la echipele mari, plus echipa naţională, care a fost echipa mea de suflet. Acolo am jucat cei mai mulţi ani şi am făcut şi acolo performanţe la cel mai înalt nivel, cu atâtea prezenţe la Campionate Mondiale şi Europene. Am fost prezenţi acolo, şi eu printre ceilalţi români. Plus golurile. Nu uitaţi că, pe lângă dribling şi pase, 70 la sută din golurile mele sunt marcate din afara careului, iar când dai golurile acelea impresionante, rămâi mască!

– Sunteţi şi singurul fotbalist român care a fost desemnat şi Sportivul Anului în 1994, după acel turneu final de vis din America. Ce a însemnat acel trofeu pentru dumneavoastră?

– Toate trofeele sunt importante. Acesta este şi spiritul meu în care lucrez şi în care m-am născut. Îmi place această mentalitate, nu m-am născut cel mai bun, dar cred că, în timp, prin muncă, prin seriozitate, prin ambiţie, prin tot ceea ce am făcut, mi-am dorit să fiu cel mai bun. Şi când îţi doreşti ceva, ţi-l fixezi ca obiectiv şi munceşti, mai devreme sau mai târziu, ajungi acolo! Aşa că sfatul meu este acesta: nimeni nu se naşte cel mai bun, devii cel mai bun atunci când îţi fixezi acest obiectiv şi tu crezi primul în tine şi, după aceea, începi să munceşti, să fii motivat, să fii serios, profesionist şi dedicat.

– Acel trofeu ca şi celelalte primite în 1994 credeţi că au fost ca o recompensă morală pentru faptul că nu aţi luat Balonul de Aur tocmai din cauza eliminării din sferturile de finală de la Cupa Mondială?

– Eram pe primul loc înaintea meciului cu Suedia, apoi nu am mai jucat şi am căzut pe locul trei. Dar nu am fost doar eu, era întreaga echipă. Fotbalul este un joc colectiv, iar în spatele unui jucător care are performanţe stă echipa care îl ajută, iar el face diferenţa pentru echipă. Am fost o generaţie de mare valoare.

– Legat de această generaţie de aur, Ilie Dumitrescu vă descria drept un jucător diabolic, care, prin pasele geniale pe care le dădeaţi, îi puneaţi şi pe ceilalţi jucători în valoare şi îi făceaţi să strălucească şi pe ceilalţi componenţi ai celei mai mari colecţii de talente adunate laolaltă în fotbalul românesc.

– Mi-a plăcut să creez. Nu mi-a plăcut doar lucrul normal, simplu, pentru că acesta e decarul. El nu face lucrurile simple, ci pe cele complicate. Dar acesta e rolul lui, el riscă sută la sută în orice fază, îşi asumă mereu riscul. Având aceste calităţi, crescând şi educându-te, în timp, cu antrenamente, cu dedicaţie, ajungi la perfecţiune şi să ai lucruri incredibile pe teren.

– Tot Ilie vă acuza în glumă că din cauza dumneavoastră nu a jucat în finala Cupei Campionilor Europeni din 1989. Vă mai amintiţi episodul şi vă consideraţi „vinovat”?

– Eu am vrut să bat acel aut, nici nu trebuia să merg acolo. De ce mi-a venit asta, nici nu ştiu, dar sunt lucruri care vin uneori pe teren, dar nu cred că arbitrul trebuia să-i dea lui cartonaş galben. Am căzut în capcană, era un lucru care trebuia gestionat mai bine, dar totul ţine şi de experienţă. Să iei un cartonaş gratuit, zic eu, când calificarea era jucată, mai erau 10-15 minute, e neplăcut. La fel am primit şi eu în finala Cupei UEFA din 2000, când am fost eliminat de pomană. Aşa cum Tony Adams a primit cartonaş galben, aşa trebuia să iau şi eu, dar câteodată se încearcă să se facă diferenţa în anumite detalii. Dar să ştii că Ilie nu e supărat pe mine! (râde)

– Ce au însemnat pentru dumneavoastră derby-urile Steaua – Dinamo?

– Sunt genul de meciuri în care încerci să dai totul, să arăţi că eşti mai bun decât toţi ceilalţi. Singurul spirit cu care te duci la stadion este să câştigi! Atunci lumea o să spună: noi suntem cei mai buni, tu poţi să zici: eu sunt cel mai bun. Cu acest spirit, intri pe teren, după ce stai toată săptămâna să te gândeşti la acest meci. Eşti focusat sută la sută, antrenorii nu mai trebuie să te motiveze pentru că jucătorii dau maximum. Steaua – Dinamo a însemnat pentru fiecare dintre noi o rivalitate în care fiecare voia să fie mai bun decât adversarul său.

– Ce amintiri speciale vă leagă de aceste dueluri?

– Au fost şi lucruri bune şi lucruri rele. La amintiri plăcute, pot spune că tot timpul am marcat şi am jucat bine, iar la lucruri mai puţin bune, doar acea eliminare în acel duel cu Ionuţ Lupescu. Am greşit, dar tot aşa, în spiritul rivalităţii, apăram un coleg, pe Gabi Balint, care se certa cu el, iar când pierzi, eşti puţin mai nervos.

– Este vreun gol memorabil pentru dumneavoastră din cele înscrise împotriva lui Dinamo?

– Sunt cele două goluri pe care i le-am dat lui Ţeţe Moraru. Să-i dai gol lui Ţeţe Moraru, este o mândrie, te simţi bine ca jucător pentru că era ceva fantastic să le marchezi unor portari mari precum Moraru sau Iordache.

– Sau acel gol marcat în poarta lui Stelea în finala de la Braşov?

– Stelică era colegul meu, nu au fost la fel de dulci pentru mine golurile pe care i le-am dat lui precum cele înscrise lui Moraru. Eu eram un copil, iar Ţeţe era un portar foarte mare şi să-i marchezi un gol e ceva care-ţi rămâne special.

– A fost vreun adversar care vă făcea viaţa grea în Derby de România?

– A fost Mihăescu, el mă ţinea întotdeauna. Făcea marcaj strict pe tot terenul, venea după mine, trebuia să fac orice ca să-l dereglez, să creez avantaje, era foarte greu să fii marcat pe tot terenul. Era nevoie de inteligenţă, de tact pentru a te putea elibera de acel adversar, era puternic, era iute şi avea un obiectiv clar: ca eu să ating de cât mai puţine ori mingea, iar eu trebuia să fac tot posibilul să ating mingea de cât mai multe ori, să trec de el şi să înscriu, aşa cum am făcut în acea finală de la Braşov de care ai pomenit.

 

There are 2 comments .

  1. Pingback: NEYMAR, APOGEUL IDILEI DINTRE PSG ȘI BRAZILIA - Bogdan Socol

  2. Pingback: ILIE BALACI, MINUNEA BLONDĂ A CRAIOVEI - Bogdan Socol

Lasă un răspuns