COMPETITIA CARE NU SE TERMINA NICIODATA

4 minutes, 28 seconds

Ajunsa la varsta centenarului, Cupa Frantei tocmai si-a stabilit tabloul sferturilor de finala, unde avem parte de un alt miracol, prezenta echipei de amatori Etoile Frejus St. Raphael, din liga a patra. In ultimele decenii, a devenit deja o traditie ca gruparile minuscule din Hexagon sa ofere adevarate lovituri prin epopeea lor glorioasa in cea mai lunga competitie fotbalistica din lume.

Asta pentru ca La Coupe Charles Simon, asa cum era denumita initial dupa un sportiv francez decedat in Primul Razboi Mondial, dureaza nu mai putin de 15 luni. Astfel, in momentul in care se vor disputa sferturile de finala, la inceputul lunii aprilie, va fi inceput deja sezonul urmator al Cupei Frantei prin meciurile din tururile preliminare. Este o calatorie fabuloasa, intinsa pe aproape intreaga suprafata a Pamantului, din Polinezia in America de Sud si din Caraibe pana in Sudul Asiei, care acopera peste opt mii de kilometri si la care iau startul 8.500 de cluburi. Asta pentru ca inca de la aparitia sa, in 1917, la initiativa lui Henry Delaunay, secretarul general al Federatiei Franceze de Fotbal si, totodata, parintele actualului Campionatului European, La Coupe a fost o intrecere deschisa tuturor cluburilor profesioniste si amatoare din Franta, dar si din teritoriile din afara Europei, aflate sub administratie franceza (France d’outre-mer). La inceput, marile cluburi nu au fost de acord, dar Federatia nu a abdicat de la aceasta idee, sustinuta si politic de Union sacree, intelegerea prin care extrema stanga se angaja sa nu genereze greve si sa nu se opuna guvernului francez in timpul Primului Razboi Mondial.

Pana la urma, viziunea lui Delaunay de a unifica natiunea prin fotbal in vremuri de restriste a prins foarte bine si, in prezent, Cupa Frantei este o competitie-mamut, care bate toate recordurile mondiale in materie de participante, durata, suprafata acoperita si numarul de meciuri disputate. La editia inaugurala, au participat 48 de echipe din primele doua divizii, iar finala, disputata pe Stade de la Legion Saint-Michel din Paris in fata a doua mii de spectatori, a fost castigata de Olympique de Pantin in fata lui FC Lyon cu 3-0. La 100 de ani distanta, cele doua cluburi nu mai exista, iar ultimul act se disputa in fata unui Stade de France plin cu 80 de mii de oameni in tribune indiferent de gruparile care isi disputa trofeul.

In prezent, sunt zece tururi preliminare la care iau startul echipe din cele 16 esaloane ale fotbalului francez, precum si din fostele colonii, precum Reunion, Martinica, Guadelupa, Mayotte sau Guiana Franceza. Dincolo de toate, farmecul Cupei Frantei consta in sansa celor mici, care pot fi mari pentru o zi sau poate chiar pentru un sezon. Asta pentru ca din 1974, echipele din Ligue 1 sunt obligate sa joace in deplasare daca infrunta adversare situate cu cel putin doua divizii mai jos pe scara ierarhica a fotbalului din Hexagon. Si inainte de aparitia acestei reguli, au existat mari lovituri, precum cea data de El Biar, un club aflat acum in a cincea liga algeriana care, in 1957, a eliminat-o pe campioana Frantei si finalista Cupei Campionilor Europeni, Stade Reims, dupa un succes cu 2-1.

Acum, a venit randul lui Etoile, un club din a patra divizie format de uniunea dintre comunele Frejus si St. Raphael, sa intre in cartea de aur a Cupei Frantei, chiar daca pana in sferturi nu a luat scalpul vreunui gigant din Ligue 1. Inaintea sa, au fost Quevilly, din liga a treia, finalista in 2012, invinsa de Lyon cu 1-0, Carquefou, care, in 2008, s-a oprit in sfertul cu PSG, dupa ce a scos-o in optimi pe Olympique Marseille, dar mai ales Calais in 2000. Clubul de langa Canalul Manecii, venit din liga a treia, a pierdut finala cu Nantes, 1-2, dupa un gol primit in minutul 90 din penalty.

 

CITEŞTE ŞI | NICE, POVESTEA UNUI SUCCES

O senzatie asemanatoare a trait si Nimes Olympique, care in finala din 1996, a condus-o cu 1-0 pe Auxerre, campioana Frantei la acea data, insa a fost invinsa cu 2-1 in urma unui gol marcat in minutul 88. A ramas, insa, memorabila imaginea antrenorului invingator, legendarul Guy Roux, care, la festivitatea de premiere, l-a invitat alaturi pe adversarul sau, Pierre Barlaguet, pentru a ridica impreuna trofeul! Cel mai titrat antrenor din istoria competitiei, alaturi de Andre Cheuva, cu patru triumfuri, Guy Roux cunostea cel mai bine parfumul cupei si stia ca si in infrangere poate exista un campion.

Totodata, aceasta diversitate extraordinara a facut posibila iesirea la rampa a unor fotbalisti de top proveniti din „Franta de peste mari”, precum Laurent Robert, Sinama Pongolle, Guillaume Hoarau sau Dimitri Payet, originari din Reunion. Datorita sustinerii Federatiei Franceze de Fotbal, aceasta prospera insula vulcanica situata in Oceanul Indian la Est de Madagascar are nu mai putin de 121 de echipe impartite in patru divizii. Mandria Reunion-ului in acest sezon a fost, fara doar si poate, Excelsior, clubul unde a inceput fotbalul Payet. Excelsior a ajuns pana la faza in care intra echipele din Ligue 1, iar adversara i-a fost Lille, o alta grupare unde a evoluat Payet, care a si dat lovitura de start a meciului de pe Stade Pierre Mauroy. Cu toate ca au pierdut cu 4-1, insularii s-au intors acasa, adica la casele lor aflate la vreo 9000 de kilometri departare de Nordul Frantei, ca niste adevarati campioni.

Pentru ca, pana la urma, Cupa Frantei respecta cel mai bine principiul olimpic evocat de un alt francez vizionar in sport, Pierre de Coubertin: „Important este sa participi!”

Facebook Comments

There is 1 comment .

  1. Pingback: NICE POVESTEA UNUI SUCCES – BogdanSocol.ro

Lasă un răspuns